Îmi place trădarea, dar urăsc pe trădător – Plutarh, autorul lucrării Viețile paralele ale oamenilor ilușiri din Grecia și Roma, consemnează aceste cuvinte în Paralela I între Teseu și Romulus (cap. XVII, 7). Istoricul grec explică această frază care poate să pară paradoxală la prima înfățișare. El se referă la trădarea Tarpeii, fiica comandantului roman Tarpeius, pe care Romulus îl însărcinase să apere Roma în timpul războiului cu sabinii. Tarpeia, îndrăgostindu-se de regele sabin Tatius, care-i făgăduise niște brățări de aur, și-a trădat patria, deschizind porțile cetății și predînd sabinilor Roma. Tatius a poruncit să i se dea Tarpeii brățările promise. El cel dintîi și-a scos brățara de pe mînă și scutul, aruncîndu-le asupra trădătoarei. La fel au făcut toți sabinii, încît Tarpeia a murit îngropată sub scuturi. Lui Tatius i-a plăcut trădarea, dar a disprețuit-o pe trădătoare. Plutarh mai amintește de Iuliu Cezar, care a spus că regelui trac Rhoemethalkes „îi era plăcută trădarea, dar urîcios trădătorul”. De asemenea Antigonos, unul dintre generalii lui Alexandru Macedon, recunoștea că iubește trădarea, dar urăște pe trădător. Acest sentiment față de trădători – conchide Plutarh – îl au toți cei ce se servesc de ei, după cum se folosesc de veninul și fierea unor animale sălbatice, căci le sînt simpatice cînd le oferă folosul, iar după ce l-au obținut urăsc răutatea din ele. De-a lungul vremii expresia a căpătat și o nuanță ironică. Caragiale, cu condeiul lui sarcastic, a pus-o în gura „stimabilului” Farfuridi din O scrisoare pierdută, într-o replică din actul I, scena 6: „De aceea eu totdeauna am repetat cu străbunii noștri, cu Mihai-Bravul și Ștefan cel Mare: iubesc trădarea, dar urăsc pe trădător…”. LIT.